În mintea unui viitor absolvent

În anii de facultate, am avut multe cercetări și proiecte de scris. În mod normal, se spune că un student ar trebui să își distribuie timpul în așa fel încât, în fiecare zi, acesta să scrie sau să învețe câteva ore, iar înainte cu două-trei zile de deadline, doar să recapituleze ce a învățat ori să verifice ce a reușit să scrie. Eu nu funcționez așa, și pun pariu că nici tu. Toate proiectele mele au fost făcute în acele două zile dinaintea deadline-ului, în cel mai bun caz. Dar, sinceră să fiu, majoritatea au fost scrise în ultima noapte, de parcă chiar mă distram să mă trezesc –dar impropriu spus ”trezesc”, având în vedere că nu dormeam–  cu cearcăne adânci și să fug prin oraș să caut vreun print deschis de dimineață-bună.

După susținerea lucrării, inspiram adânc și juram că nu voi mai lăsa pe ultima noapte, că doar am noroc că iau note mari în felul ăsta.

2

Apoi a apărut o altă cercetare: licența. Am fost pregătiți mental de la începutul anului III, cu fel și fel de scenarii despre cât de nasol va fi să lăsăm pe ultima perioadă, cea în care ar trebui să ne preocupe învățatul. Am fost ultima persoană din grupă care și-a găsit titlul licenței. Încercam să evit să-mi scriu licența despre o anumită companie –clasica licență a economiștilor– și am decis să pornesc în căutarea unui subiect care chiar merită cercetat, mă va ajuta pe viitor și ideal ar fi fost să îmi placă procesul. După lungi căutări și dezbateri cu profesorul cu care mă consultam, am găsit un algoritm perfect pentru mine: Instagram Marketing. Îmi plăcea Instagramul, mă interesa cu adevărat să intru puțin în profunzimea lui și să-nțeleg comportamentul micilor consumatori – Generația Y. Așa că licența mea a sunat cam așa: Rolul comunicării prin brand în atragerea și fidelizarea consumatorilor din generația Y. Studiu de caz: Instagram Marketing.

La începutul anului, încă nu înțelegeam de unde ar trebui să încep să scriu, ce să citesc sau ce surse ar trebui să folosesc, ba mai mult, nu știam cum trebuie să fie scrisă, citată sau dacă ar trebui să fie originală într-un procent foarte mare. Însă am început cu începutul, cu pași mici și siguri: am călătorit în scurte reprize de câte 3-4 zile, Portugalia și Italia, apoi bineînțeles – a trebuit să fug în Vamă. În Ianuarie, într-o seară din liniștita Lisabona, am luat laptopul și am început să traduc aproape mot-a-mot niște materiale despre marcă și brand, diferența dintre acestea dar și similitudinile. În acea seară am concretizat începutul primului capitol al licenței mele.

Lisabona, Portugal. Jan 2017

Restul lunii l-am petrecut pe pârtii, deși eram în sesiune. Zilele învățam să urc cu snowboardul pe teleski, iar serile respectiv nopțile treceau rapid printre cursuri incomplete și ceaiuri prea dulci.

Prin Martie începuse să fie mai dezghețată vremea, soarele să fie omniprezent și deci, să fie vreme de munte. Asta am și făcut. Munte, hamac și alergări. Deseori simțeam că ar trebui să scriu la licență și apoi aș fi mai liberă să fac toate lucrurile care-mi plac; astea erau și cele mai multe sfaturi de la cei înțelepți. Prioritar era să fac ceea ce îmi aducea bucurie în acea secundă. Nu am putut sta în casă în nicio zi în care era soare. Așa că am găsit soluții, când simțeam că iar rămân în urmă:

Hamac și licență

Sărisem peste capitolul II, pentru că nu înțelegeam despre ce trebuia să scriu și lucrul ăsta m-a determinat să nu scriu nimic zile întregi. Capitolul III a fost relativ ușor, pentru că existau surse concrete despre compania Facebook, puteam să-i fac analiza SWOT, respectiv recunoașterea de brand. Apoi am intrat în detalii despre Instagram și evoluția acestuia.

Tot aici a avut loc o fugă prin Italia, n-am să intru în detalii, dar a fost superbă.

Prin Mai deja mă convinsesem că lucrarea asta merită atenția și efortul meu, așa că am început să ies pe terase sau la bibliotecă, să mai schimb ambientul și să fiu productivă. Am creat rapid un chestionar online, pe care l-am aplicat pe sute de prieteni din generația mea și am codat răspunsurile. Acela reprezenta capitolul IV și a fost o adevărată provocare.

Intrasem în Iunie, urma sesiunea iar lucrarea nu avea capitolul II, concluziile, introducerea, cuprinsul, bibliografia și alte detalii. M-am concentrat pe sesiune, știind că mai am două săptămâni întregi pentru lucrare. După ultimul examen, într-o vineri, am fugit în Vamă. Ploaie, dans pe nisipul ud, cafea cu lapte scump (da, laptele a fost scump, nu cafeaua), noi prietenii, touchy-touchy, fazan ambiguu înainte de răsărit, frig, indecizii, somn pe plajă, clătite-ciori și multe zâmbete.

18951175_1689720537722696_4961084157133622688_n

Oricât de mult m-am străduit să lucrez în ultimele 2 săptămâni dinaintea susținerii, păreau de neajuns, începusem să am remușcări, să mă-ntreb de ce nu am lucrat mai mult când aveam timp, să dorm foarte puțin nopțile și să mă concentrez și pe lecturarea celor 3 cursuri pentru partea scrisă a examenului de licență. Ultima săptămână chiar nu a fost amuzantă, am băut mai multe cafele decât credeam că pot duce, am stresat pe toată lumea din jurul meu și chiar începusem să mă întreb dacă pot să o termin sau dacă ar trebui să o las pe anul următor. Pot să-i mulțumesc sincer cadrului didactic care m-a coordonat în tot procesul și nebunia cu licența, căci datorită ei pot spune că era imposibil să renunț, efectiv nu mă lăsa.

În noaptea de 1 spre 2 iulie mă îndreptam cu trenul spre Cluj-Napoca și citeam în disperare cursul de Comportamentul Consumatorului. Bineînțeles că nu toată noaptea, căci am adormit. Ajungând la Cluj, m-am cazat, am făcut un duș și m-am pus să învăț pe o terasă drăguță, dar nu a durat foarte mult până m-a sunat un coleg de la marketing din Cluj, care mă ajuta să înțeleg ce trebuie să învăț de fapt, și pe care nu-l cunoșteam, de fapt, în persoană. Acesta mi-a dat de știre că am câteva minute la dispoziție să-mi iau costumul de baie pe mine, cursurile și să fiu în fața porții. Nu știam unde urmează să mergem, cu cine și nici nu am spus ”nu”. Așa că i-am așteptat în fața porții – ei, o gașcă de băieți pregătiți să se scalde în lagună. Nu am reușit să învăț nimic în ziua respectivă, doar să fac o faptă bună și să-mi ajut colegul să își revizuiască bibliografia, și împreună am parcurs testele de la finalul fiecărui capitol. Am adormit de dimineață și ne-am trezit înainte cu 15 minute de examen. Abia am găsit loc de parcare, cu greu ne puteam deschide ochii, am parcat aproape ilegal (dar sigur imoral) și ne-am așezat în amfiteatru. Examenul a trecut foarte repede, am scris tot ce mi-a venit în minte.

Următoarele două zile au fost superbe. M-am îndrăgostit de Cluj, de viteză (parțial) și de el – de colegul meu. Am susținut apoi lucrarea și am mai stat câteva zile la Cluj, zile care au fost de-a dreptul superbe. Susținerea lucrării a fost plină de emoții, mai ales pentru că profesorii nu m-au lăsat să prezint introducerea și mi-au spus să trec direct la cercetare și la contribuția mea la acel subiect, lucru care m-a emoționat pentru că nu mă așteptam la o intervenție din partea comisiei. Una peste alta, am luat notă mare, din nou.

Am stat cam 2 sau 3 zile acasă, după care m-am întors în Nord-Vest, pentru a-i serba ziua de naștere. Nu am mai plecat din brațele lui din Cluj, de atunci pentru mai mult de o săptămână în interes de serviciu și nici nu-mi doresc să mai plec.

Aceasta a fost o poveste despre licență și spontaneitate și nu, nu am deviat, am ajuns doar acasă. 

25348311_1880564305304984_5650138364194344573_n

 

Advertisements

Un om din Sfântu Gheorghe

19942884_1721223467905736_8228040609354881701_o

Poate ai întâlnit vreodată un om din Sfântu Gheorghe. Un om fain, zic. Sau poate ești unul dintre ei. Ei bine, în Sfântu Gheorghe au crescut mai bine de o mână de oameni faini, aș zice fără exagerare – sute. Și nu cunosc tot orașul, vorbesc de cei pe care îi cunosc, am învățat cu și de la ei, îi admir și apreciez. Aș putea să fiu mai specifică, să încep să dau exemple de oameni și lucruri care fac ca acești oameni să fie mișto, însă m-aș abate de la ideea pe care vreau să o transmit de fapt.

Mă surprind în diverse momente ale zilei văzând pe News Feed ceva mișto pe care un om din Sfântu Gheorghe îl face și mă simt mândră că pot spune că îl/o cunosc personal, ba chiar împărtășim câteva momente.

În Sfântu Gheorghe am trăit cele mai mari emoții, stări decisive și bucurii ale copilăriei. La grădinița Albă-ca-Zăpada mă ducea bunicul dimineață de mânuță. Am intrat în sfera învățământului printre maghiari. Am învățat multe povești, poezii și cântecele în limba maghiară. La 4 ani, mă entuziasma foarte tare să vorbesc maghiara la grădiniță și românește acasă. Ulterior, m-au mutat ai mei dintr-un motiv necunoscut și în ziua de azi, la o grădiniță în limba română, cu program normal. Doamna nouă, Teo, era foarte înaltă și zâmbăreață, dar îmi plăcea mai mult de doamna Erzsike, o bătrânică simpatică care făcea curat, pe care o numeam ”doamna curățătoare”, pentru că mă ajuta să mă descurc la baie. Prietena cea mai bună din copilărie era omniprezentă, atât la grădiniță, cât și la bunici, adică.. la blocul 5, ceea ce mi-a creat un mediu foarte mișto cu o aură constantă de încredere în sine.

14324695_1392163480811738_5752589523177568939_o

În anii mei de liceu, brainstorming-urile erau la ordinea zilei, mai exact la ordinea pauzei mari. Desigur, nu știam pe atunci că se numesc astfel, însă erau practicate eficient și fără frici de a ne exprima. Fugeam în pauze la Centrul de Tineret, alături de alți colegi, prieteni și chiar cadre didactice. Pregăteam multiple evenimente multiculturale destinate orașului. Ne organizam în departamente pentru a ne eficientiza timpul și resursele. În toată treaba pe care o aveam de făcut în mod constant, exista un entuziasm pe care cu greu l-am mai regăsit în scurte momente după liceu. Aer de responsabilitate impregnat cu iz de libertate și creativitate nețărmurită.

Sunt un om din Sfântu Gheorghe. Am crescut și mă inspir în continuare din locul în care am prins aripi.

Dacă stau să cuget, realizez că în familie, nu mi-au fost interzise lucruri niciodată. Bine, nu vorbesc de clasicele ”Timea, nu-ți băga degetul în nas!”, ”Nu ține cuțitul cu vârful spre tine!”, ”Nu comenta!” sau ”Nu mânca nisip”, ci de lucrurile care chiar țin de îngrădirea unor percepții încă din anii de formare. Aud povești de la prieteni care în copilărie nu aveau voie să facă prea multe. Cu greu îmi pot imagina bucuriile din copilăria lor.

Și ca să creez o imagine mai în ansamblu, prin clasa a XII-ea, am vizitat-o pe doamna învățătoare, știind că nu o să o mai văd curând. Doamna Lili a scos o mapă ce conținea lucrări din I-IV, lucrări artistice ce descriau fiecare coleg – ca fiind un animal, teste la care îmi dădeam singură note ba chiar multiple autobiografii. Mi-a povestit că în clasele primare – fiind la step-by-step (btw – norocul meu!) aveam clasica ”întânire de dimineață”, la care stăteam în semicerc, pe pernuțe, alături de colegi și ea în față cu o planșă cu desfășurătorul zilei. Cei care aveau întâmplări din ziua precedentă de împărtășit cu ceilalți, gen ”am fost la zoo și m-a fugărit un elefant” – nu dăm nume- era încurajat să le spună. Povestind în felul ăsta, în general o oră, Timea se ridica frumos după câteva minute, relatează ea, dă o tură pe la cele două biblioteci din clasă, cea dedicată științelor naturale și cea dedicată beletristicii, apoi merge pe la centrul de artă, centrul de construcții și își găsește altceva de făcut, în liniște, în timp ce își ascultă colegii (sau nu, who knows?). După întâlnirea de dimineață, aveam prima pauză, și începeam practic studiul, împărțiți pe centre de activitate(lectură, arte, științe, construcții, matematică, mai târziu fiind înlocuite cu istorie, geografie, etc). Fiecare centru avea 4-5 elevi la o masă, iar după fiecare pauză, ne schimbam materia, prin rotație. Ah! Și aveam task-uri lăsate pe masă, pentru fiecare materie. Practic, era o diversitate mișto în clasă, începeai cu ce materie simțeai că vrei – eu începeam mereu cu artă sau ceva ce nu e mate. No, și cam așa au trecut și cei 4 ani peste cei 7 de acasă.

17353142_1208406702610014_6839809340282086555_n

Realizez că sunt un copil care a supraviețuit cu brio – cel puțin până la douășpatru, într-un orășel multicultural, implicată în tot felul de activități, cunoscând în mod constant oameni mișto care ulterior mi-au devenit prieteni, învățând continuu mici lucrușoare din multe domenii.

Prin a VIII-a mi-am format un vis – să plec în Suedia după terminarea liceului, să devin medic chirurg. Faza cu medicina a picat destul de rapid, dându-mi seama că leșin în slow motion dacă văd sânge. Însă am fost timp de 8 ani ”Sanitar priceput” la Crucea Rosie, pe manechine, evident.

Parțial, mi-am îndeplinit visul, am ajuns să locuiesc în Suedia. Am studiat la liceul din Trelleborg limba suedeză, istorie în suedeză, ceva gen biologie dar foarte generală în suedeză, geografie, engleză din suedeză și practic, pentru că mi s-a spus că vorbesc engleză cu accent nordic, da, spre rușinea mea, de aici am început să învăț serios engleza. Teoretic aveam și sport, dar nu mergeam niciodată. Sport în suedeză? N-am înțeles ideea dar omuleții de acolo se jucau cum ne jucam noi în clasa a IV – mingiuțe aruncate dintr-o parte în alta, un haos total și mai trebuia să și spui numele cui ți-a aruncat-o. Adultul din mine a preferat somnul în acel timp prețios. Opt luni – garderobă nouă, oameni calzi dar reci, limbă mișto și pe care am prins-o relativ rapid cu puțină muncă individuală, descoperirea pasiunii și ”talentului” de a desena și cultivarea acestuia, continuarea alergării, ulterior am primit și role mișto – de ce nu, umiditate avem, ploi frecvente – bifat: Timea vrea role!

Facultatea am început-o din pricina faptului că în 2014 se deschisese noua specializare la FSEGA – Sf. Gheorghe, cea de marketing. Cred că vă puteți imagina cât de mult am călătorit în timpul ăsta. Am citit multe cărți, am desenat, alergat, meditat, vizitat, petrecut și am fost student într-un orășel mic – ceea ce poate nu sună cel mai ideal, însă văzând situația în ansamblu, au fost anii în care conștiința mea a fost cea mai prezentă și am învățat multe lucruri despre mine și felul în care funcționez eu.

15977850_1524656617562423_5288737350626405021_n

Licență – bifat și … zbor, direcția Cluj-Napoca, doar dus, vă rog.

No mă, cam atât. Mă-ntorc acasă cu drag oricând, dară. 

 

Totul pornește de la cap

În multe situații-limită, mai în glumă, mai în serios, exclam: ”totul pornește de la cap”! Și totul începe de la a ști ce trebuie să faci, dar a ezita să îți realizezi treburile. Nu cred în motivație, pentru că nu e niciodată acolo când ai nevoie de ea. Te pui la somn, spunându-i partenerului ”mâine mă trezesc la timp, fac un mic-dejun delicios, bem o cafea împreună, merg la sală și apoi lucrez toată ziua”.

Și puuuuf. 11 ore mai târziu, după ce te-ai săturat să dai ”snooze” de 8 ori, te trezești amețită gândindu-te că azi nu ai chef să începi să fii noua tu. De mâine sigur vei face asta. Unde e motivația? Nu mănânci micul-dejun, nu mergi la sală și te târăști la muncă, doar ca să te uiți de 458 de ori la ceas în 8 ore. Dar noi vrem să fim mai fericiți, să avem o viață mai bună, să ne schimbăm stilul de viață, pe noi înșine și apoi să creem o lume mai bună. Dorința este acolo, este nevoie de motivație?

tumblr_nj2hd99M6v1u9yc8zo1_500

Eu cred mai degrabă că e vorba de un pas. Pasul care te trece de la dorință la acțiune. Fără a ezita, fără a număra până la 3. Prezentul se întâmplă înainte să apuci să numeri. Și te trezești, stai în dormitorul tău rece, întunecat și îți depășești prostul obicei de a apăsa pe ”snooze”. Te ridici pur și simplu. Știi exact ce ai de făcut. Dar dacă eziți mai mult de 5 secunde, începi să te gândești. Ai 5 secunde în care poți să treci de la idee la acțiune, 5 secunde, după care creierul te sabotează prin a intra echipat cu toate sistemele de autoapărare și scuze, care pot duce la a nu-ți schimba obiceiurile. Pentru că creierul este programat în așa fel încât să te oprească din a face lucruri inconfortabile, care pot provoca o schimbare.

“Start before you’re ready.
Don’t prepare, begin.” 

Este treaba ta să înveți cum să progresezi de la acele idei pe care le ai și vrei să le aplici cu ardoare, la a acționa în cel mai scurt timp. Ai puterea de a trece de la pilot automat la cel care preia controlul asupra decizilor din viața ta. Poți fi mai bun negociator, poți fi o persoană diferită în vânzări, poți fi de neoprit la sală, pentru că vei realiza cât de mult gunoi ai strâns în calea speranțelor, a visurilor, a potențialului, a încrederii, a curajului tău.

Totul se rezumă la deciziile pe care le luăm zilnic. Cu toții știm ce avem de făcut, dar nu știm cum să ne ”motivăm” să facem acele lucruri. Poți fi mai inteligent decât propriul creier. Regula constă în a întrerupe lanțul obiceiurilor, care sunt comportamente pe care le repeți fără a te mai gândi la ele. Întrerupi, pur și simplu circuitul mental care caută scăpări.

“You can’t control how you feel. But you can always choose how you act.” 


Surse de inspirație:

Lect. univ.  dr. Dan C. Lungescu, FSEGA Change Management course

Mel Robbins – The 5-second rule

Movie – We’re the Millers

 

Spânzurătoare

Vrei să fii cel împlinit, cel popular, cel care are lucruri awesome de share-uit cu toți ”influencerii” societății. Vrei să scapi de temeri, de fobii, de frica de propriul potențial practic, și să ieși într-o bună zi în față. Vrei să fii ascultat, apreciat și să găsești oamenii cu care să-ți împărtășești povestea în întregime. Ăia care să te înțeleagă pe bune, nu superficialii ăștia.

Și fugi, te ascunzi printre fiecare ordinar din cel mai apropiat mall, loc de muncă mizerabil sau busuri aglomerate. Zilnic.

Culmea, visezi. Și în fiecare seară te convingi pe tine însuți că mâine va fi diferit, că vei schimba chestia aia, că te vei trezi mai devreme și vei avea timp să faci și acel mic lucru care va face diferența dacă e realizat constant. Îți notezi, calculezi, te convingi și te culci.

A doua zi, te regăsești pe aceleași străzi aglomerate, tot între ordinarii ăia și te-ntrebi ce cauți printre ei, vorba aia: ”tu ai potențial”! Calculul nu ți-a ieșit pe azi, dar mâine cu siguranță va fi diferit.

WP-Rope

Ghici ce: chiar azi e ziua aia în care TU vei scoate cearceafurile alea noi de la mama și le vei pune pe pat. Azi vei avea parte de zâmbete random de la oameni pe stradă și în metrou pentru că azi vei zâmbi tu primul. De ce? Pentru că trebuia să îți dai seama demult că e atât de simplu. Vei mânca mai sănătos, începând cu micul-dejun pentru că timp este pentru asemenea lucruri. O vei suna pe bunica, pentru că asta îi va face săptămâna mai frumoasă și le va povesti tuturor vecinilor despre acel mic gest. Vei merge pe jos ultimele două stații și vei fi atent la ceea ce te înconjoară, respirând conștient aerul ăsta usturător care te va trezi. Le vei zâmbi celor din prezentul tău, pentru că ei sunt cei cu care interacționezi zilnic și poți empatiza ușor gândindu-te că se confruntă cu aceleași probleme cu care tu te confrunți și tu.

Îți vei face treaba mai bine azi, pentru că știi de ce ești aici. Îndeplinește-ți scopul în timp ce îți cauți adevăratele valori.

Tu, cel care te visezi în fiecare poveste spusă celor mai apropiați oameni, ești mult mai mare decât îți imaginezi. Ești fricos. Te complaci imaginându-ți că ești mediocru și neputincios.

Ești creatorul vieții tale. Viața se petrece acum. Ai curajul să te limitezi?